Formarea poporului roman si a limbii romane

Formarea poporului român şi a limbii române

1. Formarea popoarelor romanice

Etnogeneză este un termen care provine din limba greacă (ethnos=popor; genesis=naştere, formare) şi defineşte procesul complex, etnic şi lingvistic, de naştere a unui popor.

Popoarele romanice s-au format printr-un proces de dublă asimilare. Mai întâi asimilarea autohtonilor de către romani, prin procesul de romanizare. În cea de-a doua etapă s-a produs asimilarea migratorilor de către populaţiile romanizate.

	Român	Italian	Francez	Spaniol	Portughez
Substrat – elementul autohton	Daco-moesic	italic	galic	celtiberic	lusitan
Strat	latin
Adstrat – elementul migrator	slavic	germanic

2. Formarea poporului român

Poporul român a luat naştere în spaţiul larg daco-moesian, între secolele II – VII/VIII. Etnogeneza românească a avut, la fel ca şi în cazul celorlalte popoare romanice, două etape. Prima a fost reprezentată de romanizare, iar cea de-a doua de asimilarea slavilor.

Romanizarea a fost procesul complex, etnic şi lingvistic, desfăşurat pe o perioadă îndelungată, prin care geto-dacii şi-au însuşit elemente ale culturii şi civilizaţiei romane. Acest proces a cunoscut din punct de vedere cronologic mai multe etape. Din sec I î.Hr. şi până în 106 romanizarea este neoficială. Din 106 până în 271 romanizarea se desfăşoară în mod organizat, prin acţiunea unor factori oficiali şi neoficiali. Anul 271 nu marchează ruperea relaţiilor cu lumea romană. Romanizarea continuă până în sec VII sub formă neoficială.

            Preluarea elementelor din cultura şi civilizaţia romană s-a realizat în cei 165 de ani pe diferite căi, prin acţiunea diferiţilor factori. Aceştia pot fi împărţiţi în factori oficiali – armata, administraţia şi factori neoficiali – coloniştii, veteranii, urbanizarea, religia.

            Cel mai important factor al romanizării, care a acţionat atât oficial, cât şi neoficial, a fost limba latină, factorul esenţial. La început limba latină era vorbită de geto-daci doar în relaţiile cu autorităţile. Treptat, aceasta este preluată şi în cadrul comunităţii, pentru ca în final latina să se vorbească şi în familie, copiii geto-daci să fie botezaţi cu nume latine, iar limba maternă să fie uitată.

            Armata va fi unul dintre factorii cu acţiune oficială. În provincia Dacia vor fi aduse noi legiuni. Autohtonii se puteau înrola în trupele auxiliare.

            Veteranii erau militari lăsaţi la vatră şi care preferau să rămână în Dacia şi să-şi întemeieze familii. Aici primeau un lot de pământ, o recompensă bănească, o slujbă în administraţie şi se bucurau de respect în cadrul comunităţii.

            Coloniştii erau locuitori aduşi în Dacia de la tot cuprinsul Imperiului Roman, din cadrul popoarelor anterior cucerite. Ei erau folosiţi în agricultură sau în exploatările miniere.

            Romanii au construit în Dacia noi oraşe. Acestea erau de două feluri: colonii şi municipii. Colonia era un oraş construit după modelul Romei şi în care nu aveau voie să locuiască decât cetăţeni romani. În municipii puteau locui şi necetăţeni.

            Procesul de romanizare s-a făcut simţit şi în religie, prin apariţia a două fenomene: sincretismul şi interpretatio romana. Contopirea mai multor zeităţi din mitologii diferite a purtat numele de sincretism. Prin interpretatio romana se înţelege adorarea zeităţilor geto-dace sub nume romane.

            În secolul III, la graniţele provinciei se înmulţesc atacurile. Acestea vin atât din partea dacilor liberi (carpii şi costobocii din Moldova, dacii mari din Maramureş), cât şi din partea primilor migratori (goţii). În aceste condiţii împăratul Aurelian ia hotărârea abandonării provinciei. Retragerea armatei şi a administraţiei din Dacia în 271, la sud de Dunăre, a purtat numele de „retragerea aureliană”.

            După 271 în spaţiul de la nord de Dunăre există continuitate de viaţă şi de locuire. Retragerea aureliană nu înseamnă, aşa cum afirmă teoria imigraţionistă, şi retragerea la sud de Dunăre, a autohtonilor romanizaţi. Continuitatea populaţiei romanizate în spaţiul daco-moesic este demonstrată de numeroase dovezi arheologice şi lingvistice. În primul rând, limba latină continuă să fie vorbită în Dacia şi după 271. dovadă stă Donariul de la Biertan, a cărui inscripţie e în latină. Apoi, în secolul patru, se fortifică porţile amfiteatrului din Sarmizegetusa. Tot în această zonă au fost descoperite monezi, datate de asemenea pentru secolul IV. Numeroasele obiecte creştine descoperite şi terminologia creştină a limbii române sunt tot dovezi ale continuităţii, la fel ca şi hidronimia şi hidronimia.

            Cea de-a doua etapă a etnogenezei româneşti este reprezentată de venirea slavilor. Aceştia îşi fac apariţia în spaţiul nord-dunărean în sec VI. Aici ei întâlnesc aşezări daco-romane, lângă care unii se statornicesc, iar alţii îşi continuă drumul spre Imperiul Bizantin. După anul 602, când se prăbuşeşte apărarea bizantină pe Dunăre, slavii trec în masă dincolo de fluviu, fapt care are drept urmare ruperea în două a romanităţii orientale şi împingerea moesilor romanizaţi spre sudul Peninsulei Balcanice,

Prezenţa slavilor prin daco-romani nu a putut schimba caracterul romanic al autohtonilor. O influenţă mai însemnată au avut-o totuşi asupra limbii şi organizării social-politice şi religioase a poporului român, aflat în perioada respectivă în plin proces de formare.

3. Formarea limbii române

            Prin structura gramaticală şi prin fondul principal de cuvinte, limba română este o limbă romanică.

• Substratul este reprezentat de limba vorbită de geto-daci, din care s-au păstrat aproximativ 150 – 170 de cuvinte (spre exemplu: buză, ceafă, copil, moş, prunc, zestre, vatră, cătun, baci, urdă, brad, mazăre, barză etc. ). 
• Stratul limbii române este latin, reprezentând 60% din fondul lexical. 
• Adstratul are influenţe slave puternice, dar fără să schimbe caracterul latin al limbii române (exemple: boier, voievod, Bistriţa, Dâmboviţa, Târgovişte, Zlatna, Dan, Radu, Pârvu).

4. Primele  atestări ale românilor

            Poporul român începe să fie atestat în izvoarele scrise din sec VII sub diferite denumiri, de „romani”, „vlahi”, „blahi” etc. Prima atestare aparţine, în sec VII, lucrării militare „Strategikon”, a împăratului Mauricius, locuitorii de la nord de Dunăre apărând aici sub denumirea de „romani”. În sec VIII, într-o însemnare de la mănăstirea Castamonitu, de pe Muntele  Athos, românii apar sub numele de „vlaho-rinchini”. În secolul X ei sunt atestaţi în scrierile a doi împăraţi bizantini, Constantin Porfirogenenul şi Vasile II, iar în sec XI într-o nouă lucrare „Strategikon”.